A fost o dată, nu de mult un om sărac lipit pământului şi s-a dus în pădure, împreună cu fecoirul lui, Cristi, ca să strângă lemne pentru iarnă. Era toamnă, venira ploile si păsărelele călătoare plecasera. Cristi a început deodată să strige:
- Tată, tată, am văzut o căpşună care vorbeşte!
- Ei, măi, copile, cum poţi crede asta? Căpşunele nu vorbesc, ele sunt plante...Ţi s-a părut.
Băiatul aude un oftat şi vorbe pe care nu le înţelegea. „Cine să fie oare?”, se întreba nedumerit.Tata a spus că nu poate vorbi căpşunica, atunci cine oare?”
Cu teamă, se apropie de planta ce avea culoarea căpşunei şi mare i-a fost mirarea când a găsit un pui de ciocârlie ce avea aripta lovită. L-a luat în palme şi a simţit că această mică vietate are nevoie de ajutorul lui. Cu glasul rugător, întreabă încet:
- Tată, uite cine vorbea, puiul de ciocârlie...are aripa ruptă, săracul de el.
- Apucă-te de treabă şi lasă prostiile. Eu nu mai grija asta n-o port. La iarnă cu ce ai să te încălzeşti dacă nu aduni lemne?
Cristi scoate şapca din cap şi îi face cuib puiului de ciocârlie „Ar trebui să-i dau un nume, dar care oare?”
- Tată, te rog, spune-mi un nume de pasăre.
- Păi sunt o mulţime: piţigoi, vrabie, sticlete, rândunică...
- Nu, tată, vreu un nume ..aşa cum mă cheamă pe mine Cristi...
- Ei, nu cumva vrei şi botez? întreabă râzând tata.
- Să-i spun „Înger”?
- De ce „Înger”, copile?
- Pentru că îngerii nu mor.
- Ei, hei...
Cristi i-a vindecat cu răbdare aripa şi radia de bucurie când citea în ochii Îngerului fericire. Dar timpul trecea repede şi vacanţa era pe sfârşite. Începea anul şcolar, cu alţi prieteni, cu alte probleme, dar, mai ales cu emoţia primei zile de învăţătură.
Îngeraşul zbura nestingherit toată casa, deşi nu se împăca cu pisica. Noroc de Cristi că-l apăra, dar când va fi la şcoală ce va face?
- Să nu-l mai văd în casă când începi şcoala, ii spune mama supărată. Nu vezi cum aleargă pisica după el şi strică tot?
- Mamă, mamă, dar afară e frig!
- Ei, şi?
- Nu poate să doarmă afară. E singur...
- Si ce-ai vrea? Să te culci cu el?
- Mamă, dar părinţii lui au plecat în ţările calde. E un înger, e singur pe lume...nu ţi-e milă de un suflet neajutorat?
- Dar de mine cui îi este milă?
- Mă ai pe mine, îl ai pe tata, dar Îngerul nu are pe nimeni.
Mama îl privea cu lacrimi în ochi şi dintr-o dată îi spune cu bunătate:
- O să-i facem o colivie cât timp eşti la şcoală. Mai am răbdare până la primăvară când va veni căldura şi va putea zbura.
- Mamă, ce bună eşti!
Cristi nu era obişnuit cu şcoala şi tare greu se mai trezea dimineaţa. Îngeraş, când a văzut cum trage mama lui de el, a început să-i cânte. Cristi credea că visează, era o melodie veselă pe care n-a mai auzit-o. Ridică curios capu şi-l vede pe Ingeraş lângă fruntea sa.
- O, Îngeraş, ce repede m-am sculat la primul semnal al tău Aşa să faci în fiecare dimineaţă şi mă voi trezi uşor.
Se îmbracă încet, urmărind pasărea ce devenise tristă.
- Ce s-a întâmplat Îngeraş? De ce eşti trist? Te-am supărat cu ceva?
Îngeraş dădea din aripioare agitat. „Oare ce vrea să-mi spună?” se întreabă Cristi.
Îngeraşul zbura spre colivie, apoi spre el. A făcut acest zbor de câteva ori. Atunci a înţeles Cristă că acea colivie era pentru el ca o închisoare.
- Mamă, lasă-l pe Îngeraş să zboare prin casă! Nu suportă îmchisoarea.
- Care închisoare, Cristi?
- Colivia.
- Da?
Da, mamă! Colivia a devenit închisoare pentru Îngeraş.
- Ai dreptate, fiule. Înţelegi cumva şi limba păsărească?
Cristi râdea din toată inima in timp ce Îngeraş zbura nestingherit de pe umărul lui la uşă.
- M-am obişnuit cu cântecul lui, cu zborul lui si cred că i-am citit tristeţe în ochi. Nu are şi el suflet?
- Ba da, Cristi, şi el este o fiinţă care are inimă. Te iubeşte mult
Ca la un semn, Îngeraş a început să cânte, bucuros ca a rămas în libertate
