La cursurile de echitaţie ale unui faimos club din Berlin erau înscrişi foarte mulţi copii. Cel mai bun dintre ei, Arthur, venea întotdeauna însoţit de tatăl său, fie că era vorba de un concurs sau de un simplu antrenament.
Comportamentul copilului a început să-i dea de gândit tatălui, de la o vreme. Arthur devenise foarte arogant faţă de colegii lui de la centrul de echitaţie. Se simţea, probabil, invincibil văzând că la fiecare concurs el era, în mod detaşat, câştigătorul.
Tatăl îl apostrofa de fiecare dată când îl auzea jignindu-şi colegii, dar băiatul nu îl lua prea mult în seamă.
În ziua unui concurs important, tatăl a hotărât să nu rămână pentru a vedea prestaţia fiului său. Era foarte curios să vadă cum va reacţiona acesta.
Aşa că după ce l-a adus cu maşina la centru şi l-a condus până la vestiar, tatăl a plecat.
Arthur a observat lipsa tatălui de-abia când s-a aliniat la START. Ştia că stă mereu în acelaşi loc, iar acum locul era gol. Panicat, a început să-l caute din priviri. Nu era nicăieri!
Deodată, băiatul a simţit fiori reci pe şira spinării. Încerca să se liniştească singur, spunându-şi că probabil tatăl său se dusese să cumpere o sticlă cu apă şi că va reveni, cu siguranţă.
Dar comentatorul deja a început numărătoarea inversă! Arthur simţea că nici nu mai poate sta bine în şa. Totul se învârtea în jurul său. Singurul lucru la care se putea gândi era: "Unde e tata? De ce nu e aici?"
După câteva secunde, s-a dat startul. Calul său porni ca din puşcă, dar el abia se putea ţine. Se tot uita în tribune, dar nu îl vedea nicăieri pe părintele său.
Abia a putut face un tur de pistă şi s-a oprit. Nici măcar nu şi-a luat casca de pe cap. Plângea cu sughiţuri.
Toată lume se gândea că i se făcuse rău.
În sfârşit, cineva l-a ajutat să meargă până la vestiar. Acolo, cu o figură severă, îl aştepta tatăl său.
- "Tată, tată, unde ai fost? De ce nu erai acolo?" a strigat copilul alergând spre dânsul.
- "Pentru că m-am gândit că nu mai ai nevoie de prezenţa mea din moment ce eşti invincibil, cum ai spus-o de atâtea ori."
Atunci, Arthur a fugit în braţele tatălui, plângând: "Nu e adevărat! Am nevoie de tine! Datorită ţie câştig mereu...Tu îmi dai încredere prin zâmbetul tău, prin încurajările tale, prin simpla ta prezenţă. Te rog să nu mai lipseşti niciodată."
Părinţii noştri fac atâtea pentru noi încât e cu neputinţă să realizăm un inventar al tuturor lucrurilor pentru care le datorăm recunoştinţa noastră.
Dar povestea lui Arthur scoate la lumină un aspect foarte important: mai ales în primii ani ai vieţii noastre, dar şi mai târziu, părinţii ne sunt principalul stâlp de susţinere, ei ne dau încredere şi ne ajută să reuşim în competiţii mai mici sau mai mari.
Poate că ar trebui să ne amintim mai des de momentele când încurajările lor ne-au determinat să ne depăşim frica, timiditatea şi neîncrederea şi să pornim ca "învingători" pe drumul vieţii.
