Intr-un tinut indepartat traia un rege foarte bogat. La curtea sa, adapostea fel de fel de oameni: mestesugari, artisti, talmacitori, negustori, astronomi, ghicitori ...
Printre acestia se afla si un biet pantofar.
El avea o camaruta intunecata chiar langa grajdurile palatului. Fiind batran si bolnav, nu putea iesi afara. De aceea, baiatul care se ocupa de caii regelui îi aducea papucii la reparat.
Deoarece era singurul pantofar din cetate, avea foarte multe comenzi si muncea cat e ziua de lunga. De la rege si regina pana la ultimul servitor, toti apelau la serviciile lui si nimeni nu s-a plans vreodata de lucrul pantofarului.
Intr-o zi, in cetate a fost un mare turnir. Pantofarul s-a rugat mult de baiatul care il ajuta, sa-l ia si pe el, dar acesta a refuzat. Batranul statea trist in camera sa stramta si se gandea: "Daca mor, nimeni din tot palatul asta nu o sa-si dea seama ca am murit!"
In urmatoarele zile, starea de sanatate a pantofarului se inrautatea.
Ingrijitorul nu mai venea seara sa-i aduca de mancare. Batranul iesea usor pana la usa si simtea miros de mancaruri bune de la bucatarie, dar îi era rusine sa strige la cineva.
La scurt timp, muri.
In dimineata urmatoare, venind cu un sac de papuci la pantofar, ingrijitorul de la cai il gasi cazut pe jos. Impreuna cu alti doi muncitori, l-a ingropat undeva in afara cetatii.
In cateva saptamani, toata cetatea vuia despre moartea pantofarului. Desi nimeni nu il cunostea, acum toti plangeau dupa el din cauza ca nu se mai gasea cineva care sa le repare papucii.
Regele a poruncit chiar sa fie adus si ingropat cu mare fast. I-au pus o piatra funerara slefuita frumos pe care scria: "Vrednicul pantofar al cetatii". Asta pentru ca nimeni nu stia cum se numea el.
Poate si noi ne asemenam in multe privinte cu locuitorii acelei cetati. Poate ca nu stim sa apreciem efortul celor de langa noi si ni se pare firesc ca ei sa fie mereu acolo. Din pacate, de prea multe ori, le suntem recunoscatori prea tarziu.
