Un tânăr ucenic al unui vestit înţelept din Orient ajunsese la foarte scurt timp la nivelul maestrului său.
Acesta era foarte uimit de modul în care tânărul reuşise, prin practici aspre şi prin meditaţie, să obţină o înţelepciune pe care el o dobândise după ani îndelungaţi de exerciţii spirituale.
Deşi asculta cu conştiinciozitate sfaturile bătrânului guru, se spune că acest ucenic avea o tehnică specială, o tehnică proprie. El privea orice lucru din jurul său întrebându-se permanent: "Oare care este povestea acestui lucru?"
Şi analizând cu atenţie detaliile şi cele mai mici componente ale acelui lucru, putea spune foarte exact ceva despre acesta.
Dar, de la o vreme tânărul era tot mai mâhnit. Maestrul l-a întrebat ce-l frământă, iar el spuse că este o întrebare la care nu poate găsi un răspuns satisfăcător, dar nu a vrut să-i împărtăşească bătrânului întrebarea care-l măcina.
Mergea zilnic pe malul unui lac din apropierea locului unde trăiau şi medita. Într-una din meditaţiile sale, se gândea:
Orice lucru pe lumea asta are o poveste, fiecare lucru de pe lumea asta îţi spune ceva.
Dacă te uiţi la o casă, ea îţi spune povestea unui om vesel şi primitor sau a unui singuratic înstrăinat de lume.
Dacă priveşti o floare din grădină, afli câte ceva despre grija şi dăruirea grădinarului care a îngrijit-o.
Dacă priveşti crucile dintr-un cimitir, afli cu uşurinţă cât contează unii dintre cei ce sunt acolo pentru cei de după ei.
Dacă stai şi asculţi dangătul jalnic al unui clopot dintr-o turlă veche, el îţi va spune câte ceva despre un ultim rămas-bun.
Dacă te opreşti pentru a contempla un apus de Soare, ai în faţă povestea unui sfârşit reiterat de mii de ori în mii de ani şi povestea răbdării nemărginite a Celui care de atâta amar de vreme porunceşte zi de zi Sorelui să răsară peste noi.
Dar...şi ucenicul se opri din şirul enumeraţiilor fiindcă privirea tocmai îi căzuse pe o piatră...o piatră ce poveste spune?
De atunci, zile în şir ucenicul încercă să găsească un răspuns la această întrebare. Care să fie oare povestea pe care ar putea-o spune pietrele?
Anii treceau, maestrul îi murise, iar el, retras într-un loc pustiu, încerca să găsească răspunsul care-l măcina.
Piatra este mereu aceeaşi, fie că o laşi afară în ploaie şi în frig, fie că o iei în casă şi o pui la loc de cinste, piatra nu spune nicio poveste. Nu spune câţi au călcat pe ea şi câţi au aruncat-o. Nu spune de câtă vreme priveşte cerul. Nu spune nimic despre fericire, nici despre suferinţă. Nu spune nimic despre eternitate...Pietrele tac.
Ajungând la rândul său să aibă ucenicii, înţeleptul i-a chemat lângă patul său atunci când simţi că sfârşitul îi este aproape.
- Dragii mei, eu plec...Spuneţi-mi: aţi aflat voi oare de ce tac pietrele?
Ucenicii se priveau miraţi.
- Spuneţi-mi, dragilor, care este povestea pietrelor?
- Poate că spun povestea singurătăţii, îndrăzni unul dintre ucenici. A unei singurătăţi monstruoase, apăsătoare şi impenetrabile.
- Sau poate, interveni un altul, spun ceva despre tărie şi despre voinţa de neclintit.
Cel mai tânăr dintre ucenici, spuse:
- Poate că pietrele tac fiindcă nimeni nu e dipus să le asculte.
Bătrânul îi privea cu drag: Da....poate că fiecare dintre voi are dreptate. Dar mie această piatră pe care o port de 70 de ani în buzunar şi pe care zi de zi am privit-o, abia astăzi mi-a spus povestea.... limitelor cunoaşterii omeneşti.
***
De-a lungul timpului, oamenii şi-au pus neîncetat întrebări. Întrebări la care au putut să răspundă şi întrebări care au rămas. Fiecare dintre noi îşi pune întrebări. Poate nu atât de filozofice precum cea a înţeleptului din poveste, dar cert e că ele ne marchează existenţa. E în firea nostră să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri. Dar măcar din când în când, ar trebui să acceptăm faptul că sunt şi întrebări la care răspunsurile vor veni mai târziu sau poate..niciodată.
