Marcus era un copil neobişnuit de cuminte ce trăia într-un modest orăşel portughez.
El era foarte bun la învăţătură şi nu ieşea niciodată din cuvântul părinţilor săi. Dar, ca orice
copil, vroia şi el să aibă prieteni.
Copiii din cartier îl izolau din cauza atitudinii sale "exagerat de blânde". Singurul joc
în care îl acceptau era Războiul. Lui Marcus îi era permanent atribuit rolul prizonierului
care era adus în lanţuri în cetatea învingătorului. Doi copii jucau rolul soldaţilor care
îl înfăţişau Cezarului, iar ceilalţi stăteau de o parte şi de alta a drumului, lovindu-l şi
aruncându-i vorbe umilitoare când ajungea în dreptul lor.
André juca întotdeauna rolul Cezarului. Stătea pe un "jilţ" improvizat şi avea o deosebită
plăcere în a da sentinţa vinovatului: 50 de lovituri de nuieluşă în palme.
Marcus suporta
de fiecare dată jocul fără crâcnire, iar copii se distrau copios urmărind aceste scene
violente.
André devenea însă din ce în ce mai indignat. Cui îi plăcea să stea pentru a fi bătut?
S-a hotărât să-l întrebe pe Marcus de ce continua să joace acest joc deşi ştia că
deznodământul va fi mereu acelaşi.
Marcus i-a răspuns senin:
"- Accept pentru că vreau să
mă joc cu voi şi ...dacă aşa e jocul...". André s-a gândit că Marcus e un copil prost şi îşi
merită soarta.
Într-o zi însă, André s-a certat cu unul dintre băieţii din grup, dar nu putea să-l bată
fiindcă ştia că părinţii îl pedepseau aspru când auzeau de încăierări.
Totuşi, băiatul cu
care se certase el era cam "sfrijit". Iar Marcus era mult mai înalt şi mai puternic. Cu
siguranţă îl putea bate!
Atunci i-a încolţit în minte o idee: şi-a convocat "soldaţii" la
război.
Copiii, ca de obicei, au acceptat jocul bucuroşi. Marcus venea umil pentru a fi
legat cu mâinile la spate.
Jocul s-a desfăşurat după "regulile" cunoscute până în momentul sentinţei:
"- Acum vom
asista la o luptă între gladiatori!" hotărî "Cezarul".
"- Prizonierul se va lupta cu cel mai
bun gladiator al nostru: Joao!" (băiatul cu care el se certase recent). Lui Joao i-a îngheţat
sângele. Ştia că nu are şanse în faţa lui Marcus.
"Cezarul" le-a spus cum se va desfăşura lupta şi l-a avertizat pe Marcus că dacă va
pierde, nu va mai fi acceptat în niciun joc de atunci înainte.
"- Atunci voi lupta", spuse
Marcus trist. Luă în mână "sabia" de lemn confecţionată la repezeală de copii şi intră în
perimetrul destinat luptei.
Joao, speriat, începu să-l lovească pe Marcus cu toată puterea pentru a nu-l lăsa pe el să
lovească primul. Spre uimirea tuturor, Marcus nu reacţiona în niciun fel. Stătea cu ochiiîn pământ şi îndura loviturile.
Copiii de pe margine îl îndemnau să se bată, dar el parcă
era surd.
Furios la culme, André opri jocul la un moment dat şi îl alungă pe Marcus dintre
ei, declarându-l învins.
Atunci, băiatul ripostă:
"- De fapt, Cezare, eu am învins!"
Auzindu-l, toţi copii au izbucnit iniţial în râs. Apoi, s-au oprit unul câte unul şi îl priveau
cu interes. Cu ochii plecaţi şi roşu ca focul în obraji, Marcus repetă pe un ton ferm:
"- Am
spus că eu sunt învingătorul!" Apoi, după o pauză scurtă, continuă:
"- Tata mereu îmi spune
că adevărata biruinţă nu este a celui ce face cât mai mult rău, ci a celui ce hotărăşte să
nu răspundă răului cu rău, iar cununa acestei biruinţe nu îţi poate fi luată niciodată."
Morala:
Marcus ne dă o lecţie importantă: a renunţa la răzbunare ori la a face cuiva un
rău "meritat" nu este un semn de slăbiciune ori de laşitate, ci un semn de superioritate.
A
răspunde unei palme cu o palmă nu e decât un îndemn către alte lovituri, pe când a refuza
să faci un rău, chiar dacă ai puterea şi "îndreptăţirea" de a-l face, este pentru celălalt o
invitaţie de a te privi cu alţi ochi.
