Iliuţă şi Matei erau colegi de clasă. Matei îl şicana întotdeauna pe Iliuţă din cauza unui defect din naştere pe care acesta îl avea la picior. Mai exact, avea un picior mai scurt decât celălalt.
Din această cauză, Iliuţă era întotdeauna marginalizat în clasă. La ora de Educaţie fizică, era singurul care stătea pe bancă fiindcă el nu putea alerga. Profesorii îl înţelegeau şi se purtau frumos cu el, însă colegii făceau adeseori glume pe seama lui.
Într-o zi de iarnă, mergând la săniuş, Matei şi-a rupt piciorul. Când a auzit că va trebui să stea vreo 3 săptămâni la pat şi că încă vreo două luni va merge cu cârje, a fost foarte necăjit. Asta-i mai lipsea! Să nu mai poată juca fotbal.....
Neavând încotro, tot semestrul a trebuit să stea pe bancă lângă Iliuţă, la ora de sport. Îi era aşa de ciudă când îi vedea pe ceilalţi cum aleargă!
La un moment dat, şi-a dat seama că Iliuţă era foarte concentrat asupra unei foi de hârtie. Curios şi răutăcios cum era, Matei i-a smuls foaia din mână pentru a vedea ce scrie.
Era o poezie!
Matei a citit-o pe nerăsuflate. Era o poezie tristă....despre un copil singur şi fără prieteni, care mereu privea cu jind jocul altor copii. Apoi, Matei s-a aşezat pe bancă şi a citit-o pe îndelete. I-au dat lacrimile. Deşi tristă, poezia era foarte frumoasă!
- "Mai ai şi altele?" l-a întrebat el pe Iliuţă.
Timid, băiatul şi-a scos un caiet din ghiozdan. Era plin de poezii.
- "Te rog să mi-l dai în seara asta acasă. Ţi-l aduc mâine", l-a rugat Matei după ce şi-a dat seama că nu îi ajunge timpul să le citească pe loc.
Iliuţă aprobă printr-o uşoară mişcare a capului. Nu îi venea să creadă că pe Matei îl interesau poeziile sale.
De cum a ajuns acasă, Matei a şi început să citească poeziile lui Iliuţă. Toate erau triste. Dar acum că ştia şi el cum e să fii lăsat pe dinafară şi să te uiţi la alţii cum se joacă, Matei simţea că parcă îl înţelege pe Iliuţă.
Când mama sa a intrat la el în cameră, l-a găsit plângând.
- "Mamă, eu am de o lună piciorul rupt şi nu pot alerga cu colegii mei şi ma simt atât de nefericit. Dar bietul Iliuţă a fost aşa dintotdeauna şi aşa va fi şi de acum încolo. Măcar eu sunt aşa din vina mea pentru că dacă v-aş fi ascultat şi nu m-aş fi dat cu sania pe acea pantă abruptă, nu aş fi ajuns în această situaţie. Dar el s-a născut aşa."
- "Da, Matei, ai dreptate. i-a spus mama. Dar dacă nu poate alerga ca toţi copiii, nu înseamnă că nu are şi el foarte multe calităţi. Poate calităţi pe care voi nu le aveţi."
- "Da, uite chiar citeam nişte poezii compuse de el. Mi se par foarte frumoase. Hai să-ţi citesc câteva."
Ascultând zâmbitoare cum îi citea fiul ei, mama l-a sărutat cu dragoste pe frunte, gândindu-se că Matei tocmai şi-a dat seama de un lucru important:
De foarte multe ori, calităţile celor de lângă noi nu sunt evidente sau suntem noi prea preocupaţi de propria noastră persoană şi de defectele celor din jur pentru a le mai sesiza şi calităţile. Dar câteodată nu e nevoie decât să-i privim cu mai multă luare-aminte pentru a realiza că sunt aspecte pentru care merită măcar puţină preţuire şi admiraţie.
