Un nor de praf, tipete si harmalaie spargea linistea satului in acea zi insorita de vara. In mijlocul ulitei, o mana de flacai se bateau ridicand tot colbul in aer.
Dintr-o parte iesi Ion, tragand dupa el pe Boierica.
Ion era un voinic spatos, bine cladit. Boierica, caci asa il poreclira copii satului pe singurul fecior al boierului, era mai plapand din fire si cam neindemanatic de felul sau. Noroc ca Ion ii lua tot timpul apararea si il scotea din belele. Ca si de data aceasta.
Erau prieteni, se cunoasteau de cand impingeau batul prin tarana. Niciodata nu au facut diferenta ca unul e fiu de boier iar celalalt fiul fierarului satului.
Anii au trecut usor, copiii satului odata mici erau acum unii insurati, altii in pragul insuratorii. Copiii lor le-au luat locul la micile incaierari si poznai pe care le-au facut cand erau si ei copii …
Ion l-a inlocuit pe tatal sau si era el acum fierarul satului. Boierica a ajuns si el boier.
Prietenia lor inca exista dar era tot mai plapanda. Pe masura ce Boierica era tot mai boier, flacara prieteniei era tot mai mica, abia daca mai palpaia. Era o biata lumanare care se apropia de capatul fitilului.
Intr-o zi, sotia lui Ion i-a spus acestuia ca a auzit ca intr-o scoala dintr-un sat invecinat, ar fi loc pentru 2-3 copii de “taran”, dar care ar fi avut nevoie de o scrisoare de la boierul satului.
Ion atunci, vesel cum ii este firea, i-a si spus:
“- ei nevasta, ce veste buna! Am sa merg astazi la Boierica si am sa iau scrisoarea! Doar suntem prieteni!”
“- Ioane, Ioane. Ce te mai amagesti. Nu ai vazut ca nici nu ne-a mai calcat pragul casei de cand a ajuns boier? Cum crezi tu ca ne va ajuta?”
“- Pai cum daraga sotie? Pai de cate ori nu l-am ajutat eu? De cate ori nu i-am salvat pielea? Si drept e, nu a mai venit de mult, dar o fi ocupat cu atatea treburi pe cap de cand a ajuns mare… Merg mai pe seara pe la el si cu siguranta am sa iau scrisoarea!”
Dupa ce si-a terminat treaba si dupa ce a luat masa in familie, Ion al nostru se duse tinta la Boierica.
“- Boierica! Boierica! Esti acasa?” striga Ion de la poarta. Dar nimeni nu raspunse. Mai striga odata.
“ O fi plecat Boierica, de aia nu raspunde” isi spuse Ion si o lua incet spre casa.
Dar nu se departa mult si vazu un om care il striga pe Boier si acesta iesi la poarta. Cu burta-i mare si cu hainele scumpe, era greu sa nu il recunoasca.
“- Boierica! Stai un pic!” striga Ion introcandu-se in fuga si facand cu mana catre boier. Dar acesta se uita lung la el, se intoarse si trantise poarta dupa el.
Un sfredel simti Ion in inima. Mana i se stranse tare in pumn pana la sange. “De ce?”
Nu putea sa inteleaga “de ce?”. Doar nu ii ceruse niciodata nimic. Il ajutase tot timpul… DE CE?
Ii spusera parintii si toti cunoscutii ca atunci cand Boierica va fi mare ei nu vor mai fi prieteni, pt ca Boierica va fi boier iar el "doar un fierar". Dar el nu putea sa creada, pentru ca ei ERAU PRIETENI!
***
De ce banul rupe prietenii? De ce puterea schimba omul? De ce averea sterge amintirea omeniei?
DE CE?
Nu lasa averea sa-ti stearga amintirile. Nu lasa puterea sa-ti intunece gandirea. Si mai ales nu uita ca banul nu poate cumpara o prietenie adevarata!
