Era odata o balta mica. Era fericita ca exista si se bucura rautacios când stropea pe cineva cu ajutorul unei masini. Îi era frica doar de un lucru: de soare.
"Soarele este moartea baltilor", se gândea ea cu fiori.
Un poet care mergea cu capu-n nori, nimeri în balta cu amândoua picioarele, dar în loc sa se supere, se împrieteni cu ea.
"- Buna ziua!", spuse el, iar balta îi raspunse: "- Buna ziua!"
"- Cum de-ai ajuns aici jos?", o întreba poetul.
În loc de raspuns, balta îsi aduna toate puterile si oglindi în ea bolta cerului.
Vorbira îndelung despre Tatal cel Mare, despre Ploaie si despre faptul ca baltii îi era atât de frica de Soare.
Bunul poet vru sa-i risipeasca teama si-i vorbi despre imensitatea Marii, despre alunecarea Pestilor si despre bucuria Valurilor.
Îi mai povesti ca Marea este patria si mama tuturor baltilor si ca viata de pe pamânt si din mare se datoreaza soarelui. Pâna si viata baltilor!
Seara îi cuprinse pe poet si pe balta înca absorbiti de dialogul lor mut.
Dupa câteva zile, poetul se întoarse la umeda sa prietena. O gasi dansând în vazduh, în lumina calda a soarelui.
Balta îi explica:
"- Datorita tie am înteles. Atunci când soarele m-a cuprins cu gingasia lui, nu mi-a mai fost frica. M-am lasat luata, iar acum plec pe urmele gâstelor salbatice care-mi vor arata drumul spre mare. La revedere si nu ma uita!"
***
Un carbune se simtea murdar, urât si nefolositor. Se hotarî deci sa devina alb si slefuit.
Încerca diferite produse chimice si diferite operatii chirurgicale. Dar nu era nimic de facut.
"- Singura solutie ar fi focul ", i se spuse.
Carbunele se arunca în foc. Deveni o creatura luminoasa, stralucitoare, calda, iradianta, magnifica.
"- Te mistui", îi spusera.
"- Dar dau lumina si caldura", raspunse carbunele, în sfârsit fericit.
Lasa-te cuprins de soarele si de focul Spiritului si vei straluci ca o stea pe cer pe drumurile infinitului!
